De ce avem nevoie de valoare personală?
Omul are diferite nevoi pentru a simți că viața sa merită trăită: de hrană, de iubire, de apartenență, de a obține performanță, de a crea legături cu semenii săi ori alte nevoi. Printre acestea, apar și întrebările existențiale și, odată cu ele, nevoia de a răspunde la ele. Aceste întrebări dau naștere unei nevoi speciale, anume de a avea valoare personală.
Psihologul Albert Ellis propune un răspuns psihologic cu origine în mai multe filosofii la această problematică. El spune că existența ta ca persoană garantează faptul că ai valoare personală. Simplul fapt că exiști te face valoros și îți dă dreptul să îți trăiești viața.
Dacă adopți această credință, nevoia ta de valoare personală poate fi satisfăcută și, odată cu ea, va apărea sentimentul liniștii și împlinirii personale care vor înlocui neliniștile existențiale.
De ce ne evaluăm valoarea personală?
E in tendința noastră ca specie să facem evaluări. Mintea noastră funcționează după algoritmi simpli ce au nevoie de un etalon pentru a face comparații. Ea acceptă mult mai greu concepte vagi de genul “tu ai valoare pentru simplul fapt ca existi”.
Oamenii tind să își evalueze propria persoană în raport cu performanțele lor. Acest lucru ar crea un oarecare sentiment de certitudine, dar care nu e de cele mai multe ori adevărat. Totodată, omul este predispus spre a vedea lucrurile negative din viața sa, cu precădere la el însuși. Astfel apare tendința de a evalua propria persoană în mod negativ.
Facem acest lucru raportându-ne la diferiți factori: oameni, comportamente proprii, standard sociale etc. Dacă stai puțin să te gândești, aceste evaluări sunt complet eronate deoarece sunt raportate la niște factori externi și nu la ceea ce ești tu în profunzimea ființei tale.
Nu poți câștiga valoare personală la infinit prin comportamente
Sentimentul de valoare personală construit pe baza comportamentelor proprii nu e o soluție sustenabilă. Nimeni nu face totul corect la nesfârșit. În această logică, toată valoarea ta personală ar trebui să se sfărâme la prima greșeală, ceea ce ar fi un rezultat dezastruos într-o gândire stupidă. Una peste alta, nimeni nu e perfect. Nu există nimeni în lumea asta care să nu fi eșueat sau greșit în vreo privință.
Ținând cont de acest lucru, mai are logică să te bazezi pe evaluări în a construi sentimentul de valoare personală?
Evaluarea îți sabotează performanța
Dacă tu legi sentimentul de valoarea personală de performanțele tale, miza devine una uriașă. Astfel, presiunea nevoii de rezultate va genera distres și îți va afecta sănătatea mentală. Plăcerea pentru orice activitate ar fi inundată de un stres continuu. Astfel, lucrurile vor deveni din ce în ce mai greu de suportat pentru tine. Așa ajungi să renunți înainte de vreme.
Evaluarea duce la un joc de “totul sau nimic” cu precădere pentru a pierde. În acest joc, doar performanța absolută ar merita efortul, ori performanța absolută este imposibilă. Prin urmare eșecul ar fi garantat și de netolerat. Așadar, ne-am alege cu o valoare personală egală cu zero. Prin urmare, vom evita acest sentiment prin a nu lua angajamente pe viitor și a nu ne angaja în diferite provocări.
De ce nu poți fi măsurat ca persoană?
În primul rând, personalitatea noastră nu este static, ci dinamică. Ea e în continuă schimbare și dezvoltare, ori pentru a măsura ceva e nevoie ca acel lucru să fie stabil. În gândirea absolutistă a omului, el ar putea spune despre el că azi este un fraier pentru că a luat o notă mică la școală, iar peste două luni să se considere inteligent pentru că a luat o notă bună în urma unui studiu intens.
În acest sens, evaluările mele sunt eronate datorită caracterului tranzitoriu personalității mele. Desigur, pot spune, în această logică, că evaluarea noastră e corectă la acel moment, dar o personalitate, pentru a fi reprezentativă în ansamblul ei și a se recunoaște coeficientul de valoare personală, ar trebui examinată constant și nu doar în unele momente, mai bune sau mai rele.
În al doilea rând, avem prea multe dimensiuni pentru a putea fi măsurați în funcție de ele. Sunt o mulțime de lucruri pe care nu le ști tu despre tine însuți. Oare nu ar trebui și ele măsurate, dacă te decizi să îți evaluezi valoarea?
Astfel, am putea să măsuram ceea ce cunoaștem prin comportamente specific, dar ele vor fi mereu limitate. În această logică, ar fi greșit să tragi o concluzie cu privire la tine de pe urma lor.
Comportamentele tale nu îți definesc valoarea personală
Valorizarea unui comportament se face prin observatie si masurare in mod direct. Putem avea anumite standarde la care sa raportam performanta, sa o evaluam si sa tragem concluzii despre ea. Valorizarea persoanei nu urmeaza acelasi algoritm. Persoana umana este un organism care are diferite roluri ori atribute in decursul vietii sale, iar ele nu definesc individul in mod intrinsec.
Pentru ca singura certitudine este ca sunt un organism viu pe toata durata existentei mele, iar celelalte atribute ale mele (roluri, competente, aptidutini etc.)
sunt lucruri pe care le dobandesc de-a lungul existentei mele. Ca persoana, sunt o entitate vie, egala cu orice alt om. Insa in decursul vietii, diferitele mele caracteristici se schimba si imi aduc performante diferite.
A te evalua nu te ajută în mod practic
Cu cât te auto-evaluezi mai tare, cu atât vei fi mai puțin eficace. Vei dedică timp și resurse, făcând evaluări, iar aceste două sunt limitate. Niciodată nu vei avea un răspuns prea exact despre sentimentul de valoare personală.
Cu atât mai mult, pentru că omul e susceptibil la greșeli și perfecționism, se auto-evaluează mai degrabă negativ. El devine astfel abătut, demoralizat, fără un motiv real. Ajunge să renunțe înainte de vreme, iar dacă nu, oricum performanțele sale vor fi mai slabe.
Comportamentele tale nu reprezintă esența ființei tale
Noi oamenii tindem să categorizăm comportamentele noastre și, când e să tragem linie, obținem o concluzie care devine un definitivat al propriei persoane. E la fel de greșit. Spre exemplu, dacă știu să cânt la trei instrumente muzicale diferite tot felul de arii și piese, având o performanță mai bună decât majoritatea oamenilor pe care îi știu, aș putea spune că sunt un muzician bun.
Ori asta, e o concluzie eronată cu privire la entitatea mea ca persoană. Căci eu nu m-am născut muzician, ci un simplu om care a învățat în timp, prin acumulare de abilități și experiență să am anumite performanțe în domeniul muzical. Astfel, raționamentul cum că perfomanțele mele mă fac să fiu un muzician bun ar fi unul nevalit.
Continuând pe acest fir, dacă aș fi un muzician bun ar înseamna c-ar trebui să execut totul la perfecție, ori indiferent cât de bine aș face, tot vor exista erori. Pot creea armmonii, sunete pe diferite înălțimi și culori, dar inevitabil voi rata ceva, fie că e vorba de o notă la timpul muzical nepotrivit, fie poziționarea corpului la câteva grate mai la stânga decât ar fi trebuit. Astfel, am micile greșeli omenești care sunt normale, dar datorită cărora nu pot spune că sunt un muzician bun.
Sunt doar o persoană, un organism viu, o entitate fizică care are anumite performanțe în domeniul muzical. Astfel, principiul cum că evaluările mă definesc ca persoană își pierde din credibilitate.
Eu sunt cu adevărat o ființă umană și fac nenumărate lucruri, unele bine și altele rău. Nu pot fi atribuit într-o categorie care să mă definească pentru că, pur și simplu, fac mult prea multe lucruri difersificate. Aș putea spune că pun accent mai mult pe unele decât pe altele, că am anumite performanțe mai însemnate sau că valorizez mai mult lucrurile respective, dar ele nu mă vor defini niciodată în esența mea.
Problema ego-ului în a avea valoare personală
Pentru întrebările „Cine sunt eu?” și „Care este identitatea mea?”, psihologul Erik Erikson a găsit o explicație care face referire la nevoia omului de a ști trăsăturile sale pe care le posedă în chip unic. Dacă punem laolaltă nevoia omului de a se defini și a fi valorizat, lucrurile riscă iarăși să fie văzute eronat.
Acest sentiment al sinelui ar fi umplut cu posesiunile mele cum ar fi experiențe, comportamente, abilități și realizări. Ori sinele meu și posesiunile mele sunt două lucruri diferite. Ar fi total greșit să le amestec, dovada fiind sentimentul de valoare personală scăzută, drept rezultat.
Dincolo de mintea rațională
Am stabilit că nu e corect și sănătos să te evaluezi în funcție de performanțe, comportamente ori altfel de condiționări. Atunci cum ar trebui procedat corect pentru ajunge la valoarea personală? Răspunsul e pur și simplu să te accepți ca ființă umană.
Știu că această idee poate fi problematică deoarece e o ipoteză ce nu poate fi demonstrată. Poate fi demonstrat empiric ca omul traieste, dar nu și faptul ca acest lucru îl face bun. Fie ca persoana este bună, fie ca persoana este rea, ambele afirmații sunt tautologii ce nu pot fi demonstrate.
Mai exact, fiecare om are o definiție a ceea ce înseamnă binele și răul, iar ele nu pot fi demonstrate în mod absolutist. În acest sens, cauza e pierdută?
Soluția pentru a-ți recăpăta sentimentul de valoare personală
Autovalorizarea în relație cu existența este soluția logică la problema stimei de sine. A admite faptul că ai valoare personală doar pentru că exiști și ai dreptul la viață poate fi soluția supremă în a-ți consolida stima de sine și a te accepta ca persoană.
Pentru a consolida această idee vom oferi două perspective: una filosofică, spirituală, creștină, și una științifică, psihologică, umanistă care subliniază aceeași idee în modalități diferite.
Ideologia creștină
O idee principală a filosofiei creștine este că păcatul nu definește un om, ci faptul că el este un fiu al lui Dumnezeu. El este un păcătos pentru că face păcate, dar nu este Răul într-uchipat.
Astfel, ideologia creștină promovează iubirea și iertarea lui Dumnezeu. Ea spune că nu omul trebuie condamnat, ci păcatul său. Dumnezeu oferă iertarea sa fiilor săi atâta vreme cât ei se căiesc, le pare rău pentru păcatele comise. Indiferent de gravitatea și numărul păcatelor, Dumnezeu îl va ierta pe păcătos atâta vreme cât el se căiește pentru ele.
Ideologia creștină poate duce la acceptare și la valoare personală. Creștinismul spune că ești un fiu al lui Dumnezeu, bun în esența sa (are valoare personală), dar care păcătuiește (are diferite comportamente neacceptabile). Indiferent de cat de rele sunt acțiunile tale ca și creștin, ele nu pot echivala valoarea ta totală ca persoană. Indiferent de cât de departe vei merge, tu tot fiul lui Dumnezeu rămâi.
Psihologia umanistă
În aceeași direcție cu ideologia creștină, psihologia umanistă pleacă de la ideea că omul este bun în esența sa, dar societatea, care este imperfectă, îl condiționează să facă diferite lucruri mai puțin bune.
Pe parcursul evoluției sale, datorită influențelor toxice din partea mediului, el este constrâns să facă lucruri mai puțin lăudabile pe care mai apoi le va regreta. Dacă societatea nu ar fi imperfectă, el s-ar dezvolta singur, puritatea și coeficientul de valoare personală fiind neatins de actele sale condamnabile.
Un articol în care am detaliat deja ce este Psihologia Umanistă găsești dând click aici. Am folosit filmul “Joker” sub forma unei recenzii pentru a face analogie cu ideile umaniste. Deci dacă ai vazut filmul și ți-a plăcut, e un motiv în plus să arunci un ochi peste articol.
Consecințele negative ale evaluătii propriei persoane
Vom vedea, în continuare, consecințele negative ale evaluării tale ca persoană, după ideile psihologului Albert Ellis, ce a îmbinat concepte din logică, psihologie, spiritualitate și budism.
1. Interferează cu rezolvarea de probleme. Dacă îți implici valoarea personală în probleme tale, scopul tău e cel de a-ți dovedi ție eficiența și nu de a rezolva problema în sine. Devii centrat pe propria persoană, iar energia ta deviază de la scopul inițial de a rezolva, în mod prioritar, problema în cauză.
2. Prezența imperfecțiunii: oricine are câte un defect. Dacă e să gândești în evaluarea propriei persoane punând în balanță calitățile și defectele, nu vei reuși niciodată să îți satisfaci trebuința de evaluare pozitivă a propriei persoane. În această logică, ar trebui să ai toate trăsăturile pozitive pentru a fi bun, dar acest lucru e omenesc imposibil.
3. Interferează cu relațiile sociale. Aduce sentimentul cum că alții sunt mai buni ca tine, iar creșterea valorii tale ca persoană depinde de a dovedi că ești mai bun decât ei. Ar deveni o competiție absurdă pe care, dacă ai câștiga-o cu o persoană, vei fi nevoit să o câștigi și pe următoarea pentru a-ți păstra valoarea personală. Dacă vrei să faci asta, ține minte că sunt 7 miliarde de oameni pe acest. Fiecare e bun la ceva în felul lui. Astfel, e imposibil să fii mai bun decât toti aceștia.
4. Evaluarea se face pe baza trăsăturilor intrinseci. Chiar dacă evaluarea ar avea sens, ea nu este sustenabilă. Omul, prin natura sa, se află într-o continuă schimbare, dovadă fiind procesele fiziologice și psihologice ce se rulează în corpul și mintea acestuia. Astfel, omul este un proces continuu, nu un obiect rigid, aflat într-o poziție statică. Prin urmare, nu poți face o evaluare globală pe baza acestor trăsături deoarece ele se schimbă continuu, iar evaluarea nu va fi niciodată completă și acurată.
5. Trăsăturile intrinseci sunt văzute ca fiind valoroase în diferite contexte. Pentru a exista o evaluare, ai nevoie de un criteriu. Criteriul respectiv, dacă este îndeplinit, trăsătura respectivă este socotită ca fiind bună, iar dacă nu, e socotită ca fiind negativă.
Ca evaluarea să fie validă, am avea nevoie de un criteriu absolut universal, o instanță judecătorească supremă care să spună ce este bine și ce este rău, ori așa ceva nu există în logica umană (poate doar divină, dar după cum spune și Bibliia, doar Dumnezeu poate judeca omul și nu altcineva).
Astfel, judecata poate avea sens doar pe anumite contexte, dar nu poate avea caracter universal. Spre exemplu, dacă ești pictor poți fi apreciat și respectat de iubitorii de artă, dar poți fi subapreciat de o altă categorie de oameni care nu sunt interesați de domeniul artei. Vei fi considerat un pierde-vară dacă stai să pictezi și nu un artist.
6. Imposibilitatea de măsurare într-o manieră absolutizată a faptelor unei persoane. Știu că ai intuiția de a judeca un om după faptele sale, și e corect, până-ntr-un anumit punct de vedere. La tribunal, omul este judecat după gravitatea faptelor sale, după anumite criterii bine determinate, într-un anumit context, pentru a i se oferi o pedeapsă predeterminată care să echivaleze gravitatea faptelor sale.
Din acest punct de vedere, da, este corect să judeci un om după faptele sale, însă aceasta este o evaluare corectă într-un context socio-economic cu criterii legislative și nu face referire la realitatea psihologică despre care vorbim în acest articol.
Evaluarea judecătoreasă este corectă deoarece face apel la un context bine construit, cu reguli și reglementări care vizează doar un singur domeniu observabil și măsurabil: legea.
Însă eu am susținut la începutul acestui fragment ca evaluarea să fie corectă pentru dimensiunea umană și psihologică a individului. Ar fi nevoie ca ea să existe într-o manieră absolutizată, care să cântărească absolut toate faptele individului, ori acest lucru este cu neputință deoarece nu există criterii ori metode de a observa toate comportamentele individului, în toate ariile vieții sale, de la nașterea până la moartea sa.
În plus, dimensiunea legislativă face apel la comportamentul individului în contextul social, dimensiune ce poate fi observată și testată. Dimensiunea psihologică face apel la concepte precum “bine” și „rău”, iar aceste concepte sunt tautologii, construcții abstracte ale minții noastre ce nu pot fi testate și categorizate în comportamente reprezentative.
Legislația face astfel apel la un domeniu singular cu criterii definite, la un context extern, măsurabil, iar valoarea umană face apel la dimensiunea psihologică a unei persoane ce vizează toate domeniile vieții, pentru care nu există criterii concrete deoarece noțiuni precum “binele și răul” sunt relative, iar comportamentele nu pt fi măsurate ca în primul caz.
Concluzie: tu ai valoare personală
1. Este incorect să evaluezi global propria persoană. Dacă această definiție nu pare a fi incorectă din anumite puncte de vedere, în anumite domenii specifice (context social, judecătoresc etc), cel puțin, în mod sigur, aduce cu sine un stil de gândire nesănătos.
2. Cea mai simplă și eficientă metodă este să accepți și să crezi că, pur și simplu, ai valoare pentru că exiști și ai dreptul la viață. În acest caz, nu căuta argumetne raționale în plus deoarece tendința este să te saboteze. Îți cer doar atât: crezi în tine și acceptă-te!
La fel cum omul are capacitatea de a crede într-o divinitate, într-un ideal, o ideologie sau filosofie de viață, având încredere în intuiția, inima și spiritul său, fără a apela la glasul rațiunii pentru că asta îi aduce liniște sufletească, la fel poate, în aceeași logică, să se accepte, iubească și valorizeze pe sine însuși, ignorând tendința de a se autoevalua, rămânând astfel cu mulțimirea de a fi. Simplu.
3. Omul are dreptul de a exista și de a-și valoriza propria existență. A avea valoare personală e un dat al naturii. Viața ți-a fost dată și nimeni nu are dreptul să ți-o ia. E darul tău din partea naturii, a Universului, a lui Dumnezeu pentru tine. Aceptă-l și bucură-te de el!
Lucian Pușcașu
***Dacă nu ai timp de citit, acest articol poate fi parcus și în format video pe YouTube.***
* Dacă ți-a plăcut acest articol, abonează-te la newsletter pentru a primi săptămânal informații suplimentare prin e-mail. Totodată, nu uită să acorzi un Share acestor randuri pentru a vedea și prietenii tăi ceea ce citești, un Like paginii de Facebook, precum și un Follow pe Instagram, pentru a rămâne în contact cu viitoarele postări de pe blog. În cele din urmă, materialele psihoeducaționale sunt livrate și în format video, prin platforma YouTube. Așadar, te invit să ne vedem și acolo, abonându-te la canal.*
#dezvoltarepersonală #psihologie #psiholog #psihoterapie #psihoterapeut #semped #sănătateemoțională #sănătatemintală #psihoeducație #psihologiepozitivă #dezvoltareprofesională #blogger