Relațiile sunt o componentă aproape esențială și inevitabilă în viața noastră. Ne dorim parteneri iubitori, loiali, sinceri și compatibili cu noi și cu nevoile noastre. Din păcate însă, nu toate relațiile țin o viață, multe dintre ele soldându-se cu despărțire,
Ba mai mult, până acolo calitatea relației se subțiază tot mai mult, iar partenerii au parte de drame, conflicte și poate chiar infidelități, toate acestea ducând la o suferință emoțională pe măsură.
Motivul pentru care se ajunge la aceste scenarii este greșeala de a alege partenerii pe baza atașamentului pe care-l dezvoltăm față de ei și nu pe baza compatibilităților reale care ar trebui să existe.
Cum apare atașamentul față de o persoană (de ce ne îndrăgostim)
Primul care a analizat atașamentele a fost psihologul John Bowlby. Conform cercetărilor lui, atașamentul este un lucru instinctual și indispensabil în viața de relație. În copilărie creăm legături cu părinții noștri și alți oameni și ne dezvoltăm sănătos pe baza legăturii de atașament.
Astfel, putem spune că a crea atașamente este o acțiune instinctuală, cum este respiratul sau hrănitul, nu o facem în mod voit. În această logică, e aproape imposibil să nu creezi atașamente cu alte persoane și să te îndrăgostești de ele din păcate.
De ce ne alegem greșit partenerii
Motivul e simplu: atașamentul este de natură instinctuală, animală dar menținerea relației necesită componente raționale, umane. Animalele nu au nevoie de rațiune pentru a trăi unele cu altele, însă noi oamenii, trăim într-o lume în care, pentru a supraviețui și prospera, trebuie să ne folosim de darul rațiunii.
Astfel, suntem nevoiți să ne întrebăm dacă partenerul poate fi fizic acolo lângă noi, dacă este suficient de matur cât să poarte responsabilitățile unei relații, dacă planurile sale de viitor coincid cu ale noastre. Iar la toate aceste răspunsuri sunt de natură rațională, pragmatică și nu instinctuală sau emoțională.
Așadar, lumea animală nu e la fel ca cea umană. Noi luăm decizia de a intra într-o relație pe baza atașamentului emoțional, dar trebuie să o menținem folosindu-ne trăsăturile umane cum este rațiunea. Iar de cele mai multe ori, cele două nu se îmbină.
De ce suferim la despărțire
Pentru că o legătură de atașament presupune instinct, emoții și dorință. Ele sunt legate de sistemul nostru de recompense, sistem care funcționează după principiul “maximizează plăcerea, evită durerea.”
De fiecare dată când faci un lucru care activează acest sistem, cum ar fi să petreci timp cu partenerul sau să inițiezi contact fizic, se creează o formă de plăcere, care te va împinge și mai mult să stai cu acea persoană și să speri că nu te va părăsi, că nu se va ajunge a despărțire.
Trecând timpul, faci tot mai multe lucruri cu partenerul, recompensa devine tot mai mare și nevoia de a evita durerea și ideea de despărțire e pe măsură. Atașamentul atinge cote foarte ridicate, ajungând să te îndrăgostești, iar cu cât nivelul de plăcere este mai ridicat, cu atât vei simți suferință emoțională la despărțire.
Prin urmare, când suferi la o despărțire, o faci nu pentru că iubești persoana, așa cum am putea intuit, ci pentru că te-ai atașat de ea. Acesta este motivul real pentru care suferim la despărțire. Iubirea nu doare, doar atașamentul doare.
Trei soluții aproape imposibile
Acum că știm faptul că adevărata cauză pentru suferința la despărțire este atașamentul, soluția intuitivă ar fi să scăpăm de el, sau măcar să nu îl mai activăm. Din păcate însă, acest lucru este imposibil.
1. Atașamenul nu este o alegere
După cum spuneama la începutul articolului, sistemul de atașament e instinctual, de natură animalică, nu avem control asupra lui. Pentru că ești om ești programat genetic să creezi legături de atașament cu alți oameni (cu părinții, cu prietenii, cu apropiații și cu oamenii în general, printre care și cu persoana iubită). Așadar, e cam imposibil să fii imun la a te îndrăgosti și cu siguranță vei suferi la despărțire.
2. O relație cu divinitatea
O a doua soluție este regăsită la persoanele clerice, la oamenii bisericii. Viața lor e dedicată celibatului adică Bisericii în mod exclusiv și nu unei alte persoane sau vieții de familie.
Dacă e să ne uităm la preoți sau la călugărițe, ei pare să nu aibă activat sistemul de atașament, altfel n-ar putea duce o astfel de viață. În realitate, au acest sistem pentru că sunt și ei oameni și s-au născut în mod natural cu el, doar că este scurtcircuitat, adică este oprit.
Se pare că persoanele care cred într-un ideal, o forță creatoare și, în general, în ceva mai mare decât ei, reușesc să scurtcircuiteze sistemele de tip căutare recompensă și evitare durere.
Gândește-te la cei care au îndurat atrocitățile de la Auschwitz. Deși nu mai primeau aproape nicio recompensă, trăind cu ideea că vor muri gazați, au sperat că într-o bună zi dreptatea va triumfa. Iar asta le dădea speranță.
Sau la veteranii de război: instinctul de conservare îi îndemna să-și salveze viețile, dar iubirea față de familie și patrie a fost mult mai puternică și au răzbit în fața situației de război prin care trebuiau să treacă.
Astfel de oameni pur și simplu ei găsesc forța interioară de a se ridica deasupra înstinctelor animalice și de a urma cu fidelitate chemarea unei forte superioare în care își găsesc toată bucuria. Acesta este motivul și metoda pentru care sistemul de atașament și, în general, sistemul de căutare a recompensei poate fi combătut.
Într-adevăr, e o soluție excelentă când vine vorba de războaie sau închisoare, dar nu și când vine vorba de relații și despărțire. Ar însemna să devii și tu călugăr sau călugăriță. Nu e fezabil să te consacri doar pentru a evita o eventuală despărțire.
3. Gândirea stoică
Stoicismul este un curent filosof pe care îl promovez recurent în cadrul proiectului Semped. Una dintre principiile de bază este evitarea atașamentului. Stoicii ne învață cum să ne înfrânăm pornirile venite din instinct și să ne formăm o viziune asupra vieții și a oamenilor într-o manieră rațională, lipsită de atașament.
Într-adevăr, idealul stoic ar fi o existență lipsită de atașamente și trăită doar în virtute. Din păcate însă a-ți dezvolta o astfel de gândire stoică necesită timp și energie, în care tu să reflectezi asupra vieții tale, să-ți analizezi gândirea și să incluzi conceptele propuse de către stoici. E o soluție pe termen lung, dar dacă abia ai trecut printr-o despărțire, nu te va ajuta foarte mult.
Concluzie
Așadar, dacă e să însumăm toate cele amintite până aici vom realiza că este aproape imposibil să nu suferi la o despărțire. Inevitabil te vei atașa de oameni, iar soluția să ameliorezi acest lucru constă în a studia și aplica stoicismul și a adera la un sistem de valori și idealuri care să reducă din nevoia de atașament.
În orice caz, nu putem evita atașamentul chiar dacă-l putem ameliora foarte mult. Motiv pentru care trebuie să ne așteptăm la suferință la o eventuală despărțire. Așadar, focusul meu a căzut și pe a căuta soluții după despărțire. Astfel, am descoperit cinci metode prin care poți trece mai ușor peste o despărțire. Dacă ești interesat, găsești articolul dând click aici.
Lucian Pușcașu
* Dacă ți-a plăcut acest articol, abonează-te la newsletter pentru a primi săptămânal informații suplimentare prin e-mail. Totodată, nu uită să acorzi un Share acestor randuri pentru a vedea și prietenii tăi ceea ce citești, un Like paginii de Facebook, precum și un Follow pe Instagram, pentru a rămâne în contact cu viitoarele postări de pe blog. În cele din urmă, materialele psihoeducaționale sunt livrate și în format video, prin platforma YouTube. Așadar, te invit să ne vedem și acolo, abonându-te la canal.*
#dezvoltarepersonală #psihologie #psiholog #psihoterapie #psihoterapeut #semped #sănătateemoțională #sănătatemintală #psihoeducație #psihologiepozitivă #dezvoltareprofesională #blogger