Natura umană este mult mai obedientă decât pare. Ne place să credem că suntem oameni raţionali, independeţi, cu liber arbitru şi stăpâni pe propriile acţiuni. Astfel de credinţe ne pot face foarte vulnerabili. Putem ajunge, în anumite contexte de viaţă, atât de obedienţi încât putem comite acte extrem de crude, pe care evident le vom regerta mai apoi, la fel ca în cazul persoanelor ce au participat la experimentul Milgram, despre care urmează să îţi vorbesc.
Puterea autorităţii are o influenţă enormă asupra speciei umane. Cine deţine puterea ne poate determina, într-o mare măsura deciziile pe care le luăm şi, în cele din urmă, cum să ne trăim viaţa.
Deşi aceste lucruri sună puţin exagerat, ele sunt concluzii reale, dovedite prin experimentul Milgram. Până la finalul articolului îţi voi oferi şi soluţia prin care să combaţi obedienţa şi să trăieşti independent de influenţele celor aflaţi la putere.
Experimentul Milgram
Să presupunem că, în timp ce dai scroll pe Facebook, observi un anunţ. În el e specificat faptul că se caută voluntari pentru a lua parte la „un studiu despre memorie” realizat de către departamentul de psihologie al universităţii din judeţul de care aparţii.
Să mai presupunem că găseşti interesantă ideea unui asemenea experiment şi îl contactezi pe coordonatorul studiului, profesorul Stanley Milgram cu care faci aranjamentele necesare pentru a participa la o sesiune de o oră.
Atunci când ajungi în clădirea laboratorului, întâlneşti doi bărbaţi. Unul este cercetătorul care se ocupă de experiment. E uşor de recunoscut datorită halatului gri de laborator pe care-l poartă şi prin ecuson. Celălalt este un voluntar ca şi tine.
Cercetătorul începe să explice procedurile ce vor fi aplicate. El spune că experimentul studiază cum anume afectează pedeapsa procesul de învăţare şi memorare. Prin urmare, un participant va avea sarcina de a învăţa perechi de cuvinte dintr-o listă lungă până când îşi va aminti perfect fiecare pereche de cuvinte.
Această persoană va fi numită “Elevul”. Sarcina celuilalt participant va fi să testeze memoria Elevului şi să-i aplice şocuri electrice tot mai puternice pentru fiecare greşeală; Această persoană va fi numită Profesorul.
Fireşte, devii puţin cam nervos când afli aceste informaţii. Şi neliniştea ta creşte când, după ce ai tras la sorţi împreună cu partenerul, afli că ţi-a revenit rolul de Elev. Nu te-ai aşteptat la posibilitatea să suporţi durere în cadrul studiului aşa că te gândeşti rapid la posibilitatea de a pleca.
Totuşi, te gândeşti la motivele tale personale pentru care ai venit şi te răzgândeşti, într-un final. Până la urmă este timp destul să pleci dacă devine necesar şi, în plus, cât de puternic poate fi un şoc electric?
După ce ai studiat lista cu perechi de cuvinte, cercetătorul te leagă pe un scaun şi-ţi ataşează electrozi pe braţ în timp ce Profesorul priveşte. Mai îngrijorat acum de efectul şocurilor, ceri informaţii
despre natura acestora. Răspunsul cercetătorului nu este deloc liniştitor; el spune că, deşi şocurile pot fi extrem de dureroase, ele nu-ţi vor cauza „alterarea permanentă a ţesuturilor”.
Şi cu asta, cercetătorul şi Profesorul te lasă singur şi merg în camera de alături de unde Profesorul îţi pune întrebările din test prin interfon şi îţi aplică şocuri electrice ca pedeapsă după fiecare răspuns greşit.
Pe măsură ce testul se desfăşoară, recunoşti rapid modelul pe care-l urmează Profesorul: el pune întrebarea şi aşteaptă răspunsul tău. De câte ori te bâlbâi în a da răspunsul, el anunţă voltajul şocului pe care-l vei primi şi trage de un mâner pentru a aplica pedeapsa. Lucrul cel mai supărător este că, după fiecare eroare pe care o faci, voltajul mai creşte cu cincisprezece volţi.
Prima parte a testului trece fără probleme. Şocurile sunt deranjante, dar suportabile. Mai târziu însă, pe măsură ce greşelile se acumulează, voltajul şocului urcă şi te doare suficient pentru a-ţi altera concentrarea, ceea ce conduce la şi mai multe erori şi la şocuri tot mai puternice.
La un nivel al voltajului de 75, 90 şi 105, durerea te face să gemi audibil. La 125 de volţi ţipi în interfon și anunți că şocurile încep cu adevărat să te rănească. Mai încasezi o pedeapsă urmată de un geamăt şi te hotărăşti că nu poţi suporta mai multă durere.
După ce Profesorul îţi aplică un şoc de 150 de volţi, ţipi în interfon: „Ajunge! Daţi-mi drumul de aici! Daţi-mi drumul de aici, vă rog! Lăsaţi-mă să plec!” Dar, în loc de asigurarea pe care o aştepţi din partea Profesorului că el şi cercetătorul vor veni să te elibereze, Profesorul îţi dă doar următoarea întrebare din test aşteptând răspunsul.
Surprins şi nedumerit, mormăi primul răspuns care îţi vine în minte. Este greşit desigur şi Profesorul îţi aplică un şoc de o sută şaizeci şi cinci de volţi. Ţipi la Profesor să se oprească şi să te lase să pleci. Dar el răspunde numai cu următoarea întrebare din test — şi cu următorul şoc necruţător când răspunsul tău stins de durere este incorect.
Nu mai poţi să-ţi stăpâneşti panica; şocurile sunt atât de puternice acum încât te fac să te zvârcoleşti şi să ţipi. Loveşti peretele cerând să fii eliberat, îl implori pe Profesor să te ajute, dar întrebările continuă ca şi mai înainte, urmate de pedepse din ce în ce mai groaznice: şocuri arzătoare de 195, 210, 225, 240, 255,270, 285 şi 300 de volţi.
Îţi dai seama că acum nu mai este posibil să răspunzi corect la test, aşa că ţipi la Profesor că nu vei mai răspunde la nici o întrebare. Nimic nu se schimbă. Profesorul interpretează refuzul tău de a răspunde ca pe un răspuns greşit şi îţi mai aplică un şoc ca un trăsnet.
Chinul continuă în acest fel până când, în final, forţa şocurilor te năuceşte până aproape de paralizie. Nu mai poţi striga, nici nu mai poţi lupta. Poţi doar să înduri fiecare teribilă muşcătură electrică. Te gândeşti că această totală lipsă de reacţie îl va face pe Profesor să se oprească.
Nu mai există nici un motiv să continue experimentul. Dar el continuă neobosit punând întrebările, anunţând nivelurile înfiorătoare ale şocurilor (acum a ajuns la 400 volţi) şi trăgând mânerele. Te întrebi plin de confuzie ce fel de om este acesta. De ce nu te ajută? De ce nu se opreşte?
Experimentul Milgram a fost real?
Pentru cei mai mulţi dintre noi, scenariul de mai sus pare scos dintr-un coşmar. Pentru a ne da seama că este într-adevăr de coşmar, trebuie să înţelegem că în majoritatea aspectelor acest scenariu este real.
A fost realizat un asemenea experiment, de fapt, o întreagă serie, de către un profesor de psihologie, pe nume Stanley Milgram, iar participanţii care au jucat rolul Profesorului au fost dispuşi să aplice şocuri continue, intense, la niveluri periculoase, unei alte persoane care se zvârcolea, ţipa şi îi implora să se oprească.
Doar un singur aspect important al experimentului nu era adevărat. De fapt, nu se aplica nici un şoc. Elevul, victima care ţipa în chinuri cerând milă şi să fie eliberată, nu era decât un actor care se prefăcea doar că primeşte şocuri electrice. Scopul real pe care-l avea experimentul Milgram nu avea, deci, nici o legătură cu efectele pedepsei asupra procesului de învăţare şi memorare.
În schimb, se ocupa de o problemă total diferită: când depinde doar de ascultarea unui ordin, câtă suferinţă sunt dornici să producă oamenii obişnuiţi unei alte persoane total nevinovate. Răspunsul este cât se poate de tulburător. În circumstanţe care oglindesc cu precizie caracteristicile unui „vis urât”, Profesorul tipic a fost dornic să provoace atâta suferinţă câtă putea să producă cu mijloacele disponibile.
Experimentul Milgram – Rezultate
În loc să cedeze la rugăminţile victimei, aproximativ două treimi dintre subiecţii experimentului au tras fiecare dintre cele treizeci de manete care acţionau şocurile până la ultima (450 volţi) când cercetătorul a declarat încheiat experimentul.
Încă şi mai alarmant, nici măcar unul dintre cei 40 de subiecţi incluşi în acest studiu, nu a abandonat sarcina de Profesor atunci când victima a început să ceară eliberarea sa; nici mai târziu, când victima a început să implore şi nici chiar spre final, când reacţia victimei la fiecare şoc a devenit, după cum spune Milgram, „un adevărat ţipăt de agonie”.
Nici chiar la aplicarea aşa-ziselor şocuri de 300 volţi când victima „a strigat disperata că refuză să mai răspundă la întrebările testului”, cei mai mulţi tot nu s-au oprit. Totuşi, efectele produse de experimentul Milgram nu au fost la fel pentru toată lumea. Cel puţin, a existat o minoritate care s-a oprit.
Experimentul Milgram a produs un şoc datorită rezultatelor
Aceste rezultate i-au surprins pe toţi cei care au colaborat la proiect, inclusiv pe Milgram. De fapt, înainte ca studiul să înceapă, el a cerut unor colegi şi studenţi la psihologie aflaţi în diverşi ani de studii la Universitatea Yale (unde a fost realizat experimentul) să citească procedurile experimentului şi să estimeze câţi dintre subiecţi vor parcurge tot experimentul până la ultimul şoc de 450 volţi. Invariabil, răspunsurile au fost de 1-2 procente.
Un grup separat, de treizeci şi nouă de psihiatri, au prezis că numai o persoană dintr-o mie ar fi dornică să aplice pedeapsa cu şocul de voltaj maxim. Drept urmare, nimeni nu era pregătit pentru modelele de comportament pe care experimentul Milgram le-a relevat în fapt.
Primele posibile explicaţii
Cum putem explica aceste alarmante modele de comportament? Poate că, după cum au argumentat unii, rezultatele au legătură cu faptul că toţi subiecţii au fost bărbaţi cunoscuţi ca un grup cu tendinţe agresive.
Sau poate că subiecţii nu şi-au dat seama de potenţialul efect dăunător pe care l-ar avea şocurile de un asemenea voltaj. O altă explicaţie era că subiecţii erau o adunătură anormală de imbecili imorali care s-au bucurat de şansa de a produce suferinţă.
Dar există dovezi serioase împotriva fiecăreia dintre aceste posibilităţi. Mai întâi, un experiment ulterior a arătat că sexul subiecţilor este irelevant pentru disponibilitatea lor de a aplica victimei şocuri până la voltajul maxim. Probabilitatea ca femeile care jucau rolul Profesorului să acţioneze în acelaşi fel a fost aceeaşi ca şi pentru bărbaţi.
Explicaţia că subiecţii nu erau conştienţi de potenţialul pericol fizic pentru victimă a fost de asemenea cercetată într-un studiu ulterior şi s-a constatat că nu stă în picioare. În această versiune a studiului, victima a fost instruită să facă cunoscut că are probleme cu inima şi să anunţe când inima îi era afectată de şocuri: Opriţi-vă. Scoateţi-mă de aici. V-am spus că am probleme cu inima. Inima mea
a început să aibă palpitaţii. Refuz să continuu experimentul. Lăsaţi-mă să plec!” Rezultatele au fost aceleaşi ca mai înainte. 65% dintre subiecţi şi-au îndeplinit cu convingere obligaţiile până la aplicarea şocului maxim.
În final, explicaţia că subiecţii din experimentul Milgram erau o adunătură bolnavă şi sadică, nereprezentativă pentru cetăţeanul mediu s-a dovedit a fi şi ea nesatisfăcătoare. Oamenii care au răspuns anunţului dat în ziar de Milgram pentru a participa la experimentul său privind memoria reprezentau un eşantion standard al societăţii americane pe vârste, ocupaţii şi niveluri de educaţie.
Experimentul Milgram e veritabil
O serie de teste de personalitate efectuate mai târziu, au arătat că aceşti oameni erau normali psihologic, fără să existe vreun indiciu de psihoză la nivel de grup. Ei erau, de fapt, nişte oameni exact ca tine şi ca mine. Prin urmare, oricine e înclinat să adopte aceeaşi atitudine de pedepsire a oamenilor, într-un context precum cel propus de experimentul Milgram.
Dacă Stanley Milgram are dreptate, că rezultatele înfiorătoare ale acestor studii sunt valabile pentru noi toţi, întrebarea care se pune devine inconfortabil de personală: Ce ne poate împinge să facem asemenea lucruri?
Milgram formulează într-un mod ştiinţific răspunsul. Comportamentul nostru are legătură cu un sentiment adânc înrădăcinat al datoriei faţă de autoritate. După Milgram, adevărata problemă în experimentul său a fost incapacitatea subiectului de a încălca dispoziţiile şefului studiului.
Cercetătorul în halat de laborator care i-a îndemnat pe subiecţi şi, dacă a fost necesar, le-a ordonat să-şi realizeze sarcinile în ciuda chinului fizic şi emoţional pe care-l cauzau. Se pare că atitudinea directivă este cauza comportamentului obedient al participanţilor.
Majoritatea înclina să îl asculte deoarece era investit cu autoritate. Experimentatorul era perceput ca un profesor, expert în domeniul său, care “ştie ce face”. De aceea, aproape nimeni nu cuteza să spună nimic.
Aveau încredere în judecata expertului deoarece era o persoană în măsură să decidă, chiar dacă graniţele eticii erau trecute de mult. Astfel, obedienţa faţă de autoritate era mai puternică decât orice limită a moralităţii.
Ce să faci pentru a nu cădea victima obedienţei
Din păcate, studiul nu a căutat să analizeze această dimensiune. Părerea mea este că s-ar fi putut face acest lucru prin analiza factorilor de personalitate a indivizilor care au respins poruncile experimentatorului.
Astfel unii oameni au un temperament mai docil, iar alţii mai sangvinic. Alţi oameni sunt mai independeţi şi nu acceptă ordine. Iar alţii sunt foarte sensibili la sentimentul de vină la ideea cum că ar face rău cuiva, chiar dacă iniţiativa venea din partea unei autorităţi recunoscute.
Un alt factor important îl poate constitui eventuale antecedente impuse de context. Astfel, unii probabil au promis dinainte cuiva anume că nu vor sări limitele indiferent de ce s-ar întâmpla. Alte persoane au convingeri religioase care îi împiedică să facă rău cuiva.
Alţi oameni s-au indentificat cu “elevul”, iar sentimentul de milă ar fi devenit mult mai puternic. Ori poate fi vorba despre o divizare a sentimentului de responsabilitate (am vorbit mai multe despre acest fenomen în acest articol).
Încă o dată, acestea sunt doar nişte ipoteze personale pe baza cunoştinţelor din domeniul psihologiei. În orice caz, situaţiile de obedienţă pot apărea în diferite forme atât timp cât te vei asocia cu persoane care au autoritate.
Eşti la fel de expus precum persoanele din experimentul Milgram. Poate lucrurile nu vor merge atât de departe, dar ideea de a comite acţiuni pe care nu ţi le doreşti e general valabilă.
Ce poţi face în acest caz? Un singur lucru aş putea să-ţi recomand: dezvoltarea unui caracter individualizat, bazat pe simţul identităţii personale şi al valorilor cardinale proprii. După cum spune şi credinţa populară: “oamenii de caracter, cu personalitate, sunt cei care sfidează turma”, soluţia e să te diferenţiezi de restul oamenilor prin dezvoltarea caracterului personal şi trasarea de limite prin propriile valori.
Aceste două lucruri simple te vor face o persoane verticală, care îşi găseşte puterea interioară de a înfrunta presiunea exercitată de influenţele exterioare. E foarte uşor să cedezi în faţa ei, dar dacă te afunzi în profunzimea fiinţei tale şi te arunci în braţele propriilor credinţe şi valori, realitatea exterioară nu va mai avea putere asupra ta.
Prin valori şi caracter, tu îţi construieşti realitatea. Astfel, vei fi şi tu parte din acel mic procentaj de oameni din experimentul Milgram care găsesc puterea de a spune “NU!” obedienţei.
Experimentul Milgram oferă o concluzie fermă
Fiinţa umană are o înclinaţie naturală spre a ascultare şi obedienţă. Devenim foarte uşor manipulaţi de alţi oameni dacă aceştia sunt la putere sau îi percepem ca fiind importanţi şi autoritari.
Fie că e vorba de presiunea psihică pe care o resimţim la ideea de a încălca cuvântul superiorului, fie că e vorba de o neasumare a responsabilităţii, sau a unor trăsături de personalitate, ori situaţii de viaţă care ne-au format într-un anumit mod, frica de a sfida autoritatea există în fiecare om, iar ea ne determină să facem lucrurile pe care nu vrem să le facem.
Dincolo de toată posibilele efecte negative, există o speranţă: dezvoltarea caracterului şi al unui sine puternic individualizat. Într-o lume în care raporturile dintre oameni sunt inegale, iar cei care au puterea ne pot manipula după propriile dorinţe, un caracter veridic, drept ne poate face să ţinem piept lumii în care trăim.
Astfel, toate presiunile care ne constrâng să ducem o viaţă haotică şi să facem acte împotriva voinţei noastre vor fi aproape neînsemnate. Prin raportatea la ceea ce valorizezi tu în exterior şi găsirea forţei interioare, te vei putea considera printre puţinii dintre aceia care au trecut cu succes aşteptările avute de experimentul Milgram.
Lucian Puşcaşu
***Dacă nu ai timp de citit, acest articol poate fi parcus și în format video pe YouTube.***
* Dacă ți-a plăcut acest articol, abonează-te la newsletter pentru a primi săptămânal informații suplimentare prin e-mail. Totodată, nu uită să acorzi un Share acestor randuri pentru a vedea și prietenii tăi ceea ce citești, un Like paginii de Facebook, precum și un Follow pe Instagram, pentru a rămâne în contact cu viitoarele postări de pe blog. În cele din urmă, materialele psihoeducaționale sunt livrate și în format video, prin platforma YouTube. Așadar, te invit să ne vedem și acolo, abonându-te la canal.*
#dezvoltarepersonală #psihologie #psiholog #psihoterapie #psihoterapeut #semped #sănătateemoțională #sănătatemintală #psihoeducație #psihologiepozitivă #dezvoltareprofesională #blogger