Virtutea presupune a cunoaște modul în care să iei decizii și să te comporți în viață, astfel încât tu să îți modelezi caracterul și personalitatea și să îți construiești o viață frumoasă, o viață care merită trăită.
Ce este virtutea în stoicism?
În stoicism, virtutea ia forma a patru virtuți generice sau cardinale: înțelepciunea, curajul, cumpătarea (autocontrol) și dreptatea. Aceste patru virtuți pot fi văzute fie ca patru aspecte ale unei singure forme de cunoaștere, fie ca interdependente.
Virtutea în cele patru fațete ale sale
Înțelepciunea presupune înțelegerea acurată a viații în ansamblul ei și a modului de a acționa corect drept consecință. Înțelepciunea presupune bun simț, agerime mintală (a fi isteț), decizii calculate, discreție și inventivitate.
Curajul presupune să știi cum să abordezi situațiile de pericol și cum să acționezi, în a înfrunta lucruri văzute ca fiind teribile sau îngrozitoare. Curaj presupune durabilitate, încredere, minte, voioșie și hărnicie
Cumpătarea (moderația) se referă la a ști să acționezi și să iei lucrurile cu moderație când simți emoții precum dorința, pofta de mâncare, impulsivitatea sau pofta sexuală. Moderația presupune disciplină, modestie, smerenie și autocontrol.
Virtutea dreptății înseamnă a ști cum să acționăm în relațiile noastre cu alți oameni, la nivel individual, familial sau communal, într-o manieră plină de generozitate și bunăvoință, cu prietenie și afecțiune, respectând drepturile oamenilor în mod individual și în societate. Dreptatea înseamnă pietate, echitate și cinste.
Aceste patru vituți sunt conectate între ele deoarece exercitarea corectă oricăreia depinde de posesia și exercitarea celorlalte. Fie ele interdependente, fie exercitate simultan, sunt aspecte ale unei singure expertize: aceea de a face ceea ce este corect.
Cum se aplică virtutea în viața noastră?
Virtutea reflectă relațiile pe care le avem cu ceilalți oameni, dar și cu noi înșine. Deși unele virtuți sunt mai evident legate de sine (cum e cumpătarea), iar altele îi vizează mai mult pe ceilalți, cum e dreptatea, exercitarea oricărei virtuți afectează sănătatea noastră mintală în mod individual și calitatea relațiilor noastre.
Virtutea stoică și emoțiile
Stoicismul susține că virtutea aduce cu sine o schimbare radicală în viața noastră emoțională, astfel încât să încetăm să simțim emoțiile nesănătoase („pasiuni/ vicii”) și să ajungem să simțim doar emoțiile sănătoase.
Emoțiile nesănătoasă, cum ar fi furia, anxietatea, pofta trupească sau dependența de mâncare, se bazează pe ceea ce considerăm false judecăți etice și aduc cu ele efecte psihofizice intense și tulburătoare.
Emoțiile sănătoase se bazează pe judecăți etice solide (pe virtuți) și sunt de obicei mai potrivite ca experiențe psihofiziologice. Exemplele acestor emoții includ dorința (a adera către ceva, dar fără a simți un impuls ce duce spre dependență), prudența (mai degrabă decât anxietatea) și bucuria; iar, față de oameni, bunăvoință și afecțiune.
Deci virtuțile, ca forme de cunoaștere, poartă cu ele o remodelare a întregii personalități, resimțită cel mai vizibil la nivel emoțional.
Virtutea în viața socială
Scopul dezvoltării etice, pe latura socială, constă, parțial, în a vedea toate ființele umane drept concetățeni ai universului sau ca membri ai fraternității umanitate (Filantropie stoică).
Deci practicarea virtuții în contextele sociale are o componentă etică orientată către cei din jur. Astfel, practicarea virtuților este posibilă în fiecare situație și ar trebui să ne modeleze luarea deciziilor drept consecință. Prin urmare, nu se poate excela în virtute în cadre isolate, ci luând contact cu semenii noștri.
Idealul stoicilor de a trata toate ființele umane drept concetățeni ai Universului sau frați și surori din umanitate e mult mai benefic și nobil comparativ cu tendința egoist de a profita de alții.
Acțiunile virtuase se regăsesc în rolul nostru
Marcus Aurelius se îndeamnă pe sine să-și îndeplinească rolul specific în viață, ca roman, împărat și ca om. El își ia rolul ca pe o îndatorire, un mod de exprimare a virtuților, inclusiv a dimensiunilor conexe („preocupare afectuoasă pentru ceilalți și libertate și dreptate”).
Stoicismul recunoaște, de asemenea, importanța efectuării acțiunilor corecte sau a îndeplinirii datoriei într-o anumită situație.
A acționa în acest fel înseamnă a acorda un accent unic acțiunii virtuoase după cum spune Marcus Aurelius, „a efectua fiecare act ca și cum ar fi ultimul din viața ta” și prin urmare să atingi fericirea, în sensul de a duce cel mai bun tip de viață umană.
Virtutea stoică se dezvoltă
Concepția stoică îmbrățișează ideea că toate ființele umane sunt capabile să dezvolte virtutea. Dezvoltarea virtuții nu depinde de a deține capacități înnăscute, talente, o anumită poziționare socială sau vreun soi de educație aleasă (așa cum presupun majoritatea celorlalte filozofii antice).
Stoicii spun că “Toate ființele umane au un punct de plecare al virtuții”. Asta înseamnă că oamenii au capacitatea înnăscută de a forma noțiuni etice precum ceea ce este „binele” și a le da formă și conținut acestor noțiuni prin acțiuni concrete, indiferent de contextul social în care se află.
Poate cel mai important, stoicii accentuează rolul cheie al dezvoltării în înțelegerea și excelearea în etică. Nimeni nu ajunge să dobândească virtuțile din întâmplare sau noroc. În schimb, este rezultatul unui proces de dezvoltare pe tot parcursul vieții și care nu fi niciodată complet.
Dezvoltarea este concepută de aceștia ca având două aspecte interconectate: progresul în înțelegere (a înțelege ce înseamnă să ai virtuțile și cum să le exerciți) și progresul în relațiile interpersonale și sociale (să recunoaștem toate ființe umane ca frați și surori ale noastre).
Deci, ceea ce avem cu toții ca ființe umane este capacitatea de a pleca și de a progresa în această călătorie de-a lungul vieții – care este, de asemenea, o călătorie către virtute.
Virtutea stoică – supremul bine
Însumând cele amintite până acum, putem spune că deținerea și exercitarea virtuților constituie, în sine, cea mai înaltă formă de existență umană. Cu alte cuvinte, virtutea conferă „fericire” sau eudaimonie.
Virtuțile sunt, într-adevăr, pietrele de temelie ale fericirii în concepția stoică. Cu toate acestea, fericirea mai include și anumite experiențe subiective pozitive, care oferă emoțiile sănătoase menționate anterior, cum ar fi bucuria.
Viziunea stoică este uneori pusă sub forma că „virtutea este singurul bine” sau, în limbajul filosofic, că virtutea este necesară și suficientă pentru fericire, adică tot ce trebuie pentru a fi fericit.
Concluzie
Virtutea stoică este condiția cheie pentru a înflori ca ființe umane. Virtuțile alcătuiesc calitățile esențiale pentru a duce o viață umană pe deplin. Noi nu suntem predispuși pentru virtute, ci trebuie să aderăm la ea folosindu-ne darul rațiunii.
Atâta vreme cât ne străduim să excelăm în virtute, existența noastră va căpăta sens și satisfacție și vom trăi, drept consecință, o viață care merită trăită.
Lucian Pușcașu
***Dacă nu ai timp de citit, acest articol poate fi parcus și în format video pe YouTube.***
* Dacă ți-a plăcut acest articol, abonează-te la newsletter pentru a primi săptămânal informații suplimentare prin e-mail. Totodată, nu uită să acorzi un Share acestor randuri pentru a vedea și prietenii tăi ceea ce citești, un Like paginii de Facebook, precum și un Follow pe Instagram, pentru a rămâne în contact cu viitoarele postări de pe blog. În cele din urmă, materialele psihoeducaționale sunt livrate și în format video, prin platforma YouTube. Așadar, te invit să ne vedem și acolo, abonându-te la canal.*
#dezvoltarepersonală #psihologie #psiholog #psihoterapie #psihoterapeut #semped #sănătateemoțională #sănătatemintală #psihoeducație #psihologiepozitivă #dezvoltareprofesională #blogger